Eram insarcinata cu al doilea copil iar eu ma gandeam la divort.
Cred ca orice cuplu a trecut printr-o astfel de perioada macar o data.
Este perioada aia intunecata, chiar neagra as zice, in care parca nimic nu mai merge bine in relatie. Cand pare ca orice subiect, cat de marunt, este motiv de repros, de critica, de priviri aducatoare de furtuni. Cand pare ca nu ne mai potrivim sau pare ca de fapt nu a mers niciodata asa cum ne-am fi dorit noi. Cand nimic nu ne mai convine. Cand batem in retragere.
Cand ies la suprafata rani si subiecte care dor. Subiecte care au fost cu noi tot timpul dar pe care noi le-am astupat prea bine. Si iese foc.
Asa ca azi stau la masuta fetei mele, pe scaunul asta prea mic in care vad ca inca intru, ceea ce e bine. Si vorbesc despre asta. Vorbesc pentru mine si pentru toate cuplurile care au trecut pe acolo sau care vor trece.
Si stau la masa asta mica si imi amintesc de mine, fetita care visa la cavalerul pe calul alb care de fapt era un om care sa ma iubeasca sincer si curat. Si pe care eu sa il iubesc la fel. In bratele caruia sa imi odihnesc bratele si sa imi incalzesc sufletul.
Stiu si acum seara aceea in care aveam vreo 20 de ani si ma gandeam la asta. Seara in care am setat busola omului potrivit si am trimis-o inaintea mea sa mi-l gaseasca. A fost o singura data in viata. Apoi nu m-am mai gandit la asta deloc.
Trecusera 5 ani pana in ziua in care l-am intalnit. Si a fost fix asa cum stabilisem eu ca mi-ar placea sa fie. O perioada a fost asa. Apoi, dupa cum stim cu totii, ni se ia voalul de pe fata si incepem sa il vedem pe celalalt fix asa cum este. Si nu ne place. Pentru ca asta vine cu durere. Vine cu opusul a ceea ce am simtit la inceput.
Ei bine asta este fix periodata in care cuplurile se despart. Este perioada dintre un an si 3 ani. Perioada critica. Insa unii, destul de multi decid sa continuie asa cum am decis si noi.
Si continui, ca pestele in apa ori ca pestele pe uscat. Uneori merge ca uns, alteori scartaie. Alteori mai ungem pe la “balamale”. Si treaba merge. Pentru unii mai bine pentru altii mai putin bine.
Numai ca timpul inseamna evolutie. Si fiecare creste, evolueaza, se maturizeaza in felul lui ceea ce la un moment dat ne aduce iarasi in punctul 0 al relatiei l-as numi eu. Punctul in care se iau decizii.
Numai ca noi luam decizii dintr-o zona emotionala a creierului. Din tot ceea ce avem noi ca sisteme de valori, credinte insuflate ori dobandite. Din experientele mai mult sau mai putin placute. Din rani. Din traume. Si mai ales din orgoliu.
Pentru ca nu ne-a invatat nimeni sa comunicam.
Si uite asa eram eu insarcinata cu al doilea copil si ma gandeam la divort. Pentru prima data in relatia mea. Si sunt in relatia asta de 10 ani de zile.
Traversam de ceva vreme o perioada mai schiopatata. Eram acolo de ceva vreme iar termostatul relatiei ma anunta ca e ceva de facut dar tot timpul era altceva mai urgent de facut. Parea ca de fiecare data discutia aia importanta era amanata ori pur si simplu data la o parte ca pe ceva care nu iti trebuieste pentru ca “te descurci tu cumva’. Dar nu este asa.
Oricat am fugi noi, oricat ne-am ascunde, cu cat tragem mai mult in gol cu atat punctul 0, cel in care luam decizii vine cu mai multa agresivitate.
In perioadele astea grele, in care suntem prea putin pe val si mai mult pe margine sunt perioadele acelea in care nu prea mai vedem clar. Cand spunem vorbe care dor, care ranesc. Vorbe pe care nu le mai putem lua inapoi. Cand dam ultimatumuri, cand amenintam, cand ingnoram sau atacam, dupa cum fiecare a invatat sa faca.
Ce este urgent de facut? Sa iesim cat mai repede de acolo. Cu cat stam mai mult cu atat fisura se rupe si mai tare. Cu atat devine si mai greu de reparat.
Fix asa. Pentru ca noi stim ca nu ne face bine. O simtim in corp. Si este musai ca unul sa spuna STOP. Este musai ca unul sa invite la discutia aia prieteneasca. Discutia aia in care lasam garda jos si ne uitam la omul din fata noastra ca si cum l-am vedea pentru prima data. Si stam de vorba cu el ca si cum nu l-am cunoaste ci doar cu o dorinta curata de a il descoperi. Pentru ca, vrem sau nu, ne place sa nu, noi nu mai suntem aceeasi care am fost. Noi suntem mereu altii. Noi suntem oameni noi de la zi la zi si nu este corect nici fata de noi si nici fata de partenerul nostru sa ii cerem sa fie acelasi om care a fost.
Asta reprosam noi cel mai des, nu-i asa? Nu mai esti cum erai! Te-ai schimbat!
Si spunem asta cu repros ca si cum schimbarea ar fi ceva gresit. Si ajungem sa ne simtim gresiti. Cu noi insine ori in relatiile noastre. Dar fie ca ne place sau nu, unul dintre lucrurile pe care nu le putem controla in relatii este schimbarea. Schimbarea se intampla fie ca vrem asta sau nu.
Ce e de facut? Sa nu fugim de ea. Sa o imbratisam. Sa o privim curiosi. Sa ne oprim in punctul 0 nu pentru a da verdicte, nu pentru a ameninta cu divortul sau alte santaje. Nu pentrun a manipula ci pentru a-l vedea pe celalalt asa cum este si pentru a ne intreba daca inca mai este omul pe care vrem sa il iubim.
Pentru ca din punctul asta, punctul zero, se poate porni dar numai daca se poate iubi.
Ori te las, ori te iubesc cat pot eu de bine. Asa am decis eu cu mine…despre el…
In loc sa fugim de acest punct mai bine ne alaturam lui si il vedem ca pe un moment de crestere in care relatia simte nevoia sa treaca la urmatorul nivel iar pentru asta are nevoie sa se scuture de anumite tensiuni, de anumite remuscari, de anumite frustrari, comportamente ori rutine care nu isi mai au acum locul. Este punctul in care rediscutam termenii relatiei noastre, o redefinim si gasim spatiu pentru cei care suntem acum. Si repornim de acolo. Si facem asta de mai multe ori pe parcursul unei relatii. Facem asta ori de cate ori simtim ca e nevoie si nu lasam relatia sa moara pentru ca nu am stiut cum sa o resuscitam.
Apelam la specialisti care ne pot ajuta, care ne pot invata cum sa comunicam astfel incat sa ne simtim auziti, vazuti, intelesi, iubiti. Pentru ca este nevoie.
Comunicarea eficienta in relatii este o nevoie vitala. Abia in momentul in care ne putem aseza cu partenerul nostru, il putem asculta cu intentia de a il vedea cu adevarat, abia atunci cand reusim sa intelegem ca fiecare are dreptate si ca nu este o solutie sa cautam vinovatul, abia atunci putem spune ca incepem sa comunicam.
Abia atunci cand vrem sa vedem binele si iubirea in celalalt. Abia dupa ce il intelegem. Asta nu inseamna ca trebuie sa fim de acord cu el, asta nu inseamna ca trebuie sa acceptam violente fizice sau psihice sau de orice alt fel. Inseamna sa ascultam intelegand punctul celuilalt de vedere. Sa intelegem ca asa “vede” el. Si sa vedem ce poate fi vindecat si mai ales cum.
Pentru ca intr-o relatie este important ca din cand in cand sa facem “revizia relatiei”. Sa vedem ce inca merge, ce are nevoie sa fie reparat, ce este nevoie sa inlocuim sau sa aducem nou. Si toate acestea sunt posibile din momentul in care admitem ca noi INCA PUTEM SA NE IUBIM.
Si uite asa ne-am asezat noi frumusel, eu si sotul meu si am decis ca in spatiul nostru este suficienta iubire. Cam asa a si inceput discutia noastra, cu…te iubesc si vreau sa fim bine…haide sa vedem cum facem asta.